VINTILĂ HORIA

EXEGEZĂ

Am învăţat să mă rog pretutindeni,
Pe stradă, în scris, în somn.
Unde o cît de măruntă ieşire
Pare a duce spre tine.
În zgomot, în tăcere, în aducere-aminte.
Cer: răsplată, pedepse, iertare.
Zic: loveşte pe cei ce ne-mpiedică
Să te iubim, pe cei în uitare
De tine, sau în ură şi încleştare
De moarte cu voia ta.

Însă care dintre noi ştie
Cine ţi-e-n voie sau în duşmănie?
E bine să se prăbuşească în pulbere
Ce e azi tiranie?
Sau demonul cu pedepse şi strategie,
Încolţit în lagăre şi tenebre
E o cale către ceea ce am uitat
E rău sau e bine
Durerea care ne urcă spre tine?
Omul aruncat - de cine? -
Pe ultima treaptă de îndurare
E un vierme de nimic sau un mare
Christos pentru reînviere?

Şi-atunci unealta care ne-ndeamnă
Aparent la sfîrşenie
Nu-i decît piatră de drum care-nseamnă
Pauze în smerenie,
Îndurerată reamintire.
Ce să-ţi cer decît bine şi pace
pentru noi, pentru demoni şi dobitoace?
De pedeapsă, în ce va veni, în ceea ce fu,
Ca de-o taină te îngrijeşti numai tu.
Peripatetic mă-nchin
Hic et nune şi Amin